Copiii campionilor din 1986 | Secretul dezvăluit de Maria Iordănescu: ”Eram la masă doar eu, mama şi fratele meu”

Maria Iordănescu, fiica lui Anghel Iordănescu, a povestit pentru Telekom Sport cum a privit ea cea mai mare performanţă reuşită de o echipă de club din România, la care tatăl ei a avut o contribuţie majoră: Cupa Campionilor Europeni din 1986. Maria Iordănescu ne-a dezvăluit şi un secret.

În ziua în care fotbalul românesc aniversează 35 de ani de când Steaua a câştigat Cupa Campionilor Europeni, Telekom Sport încearcă să ofere o altă perspectivă din care este privită această performanţă: cea a copiilor jucătorilor care au câştigat trofeul.

Maria Iordănescu, mezina familiei Iordănescu, a fost foarte influenţată de dragostea pe care tatăl său, dar şi fraţii săi o au pentru fotbal. Anghel Iordănescu, legendă a Stelei, era antrenor secund la finala 1986, dar a intrat în prelungiri, deşi trecuseră doi ani de când se retrăsese din activitate. De altfel, Anghel Iordănescu este singurul care a reuşit să câştige trofeul din postura de antrenor-jucător.

Maria Iordănescu s-a născut la 12 ani distanţă de acel moment, însă a fost interesată să afle fiecare detaliu despre acea performanţă reuşită de tatăl său. În prezent vedetă TV, Maria Iordănescu a povestit şi lucruri mai puţin ştiute despre finala Steaua - FC Barcelona.

S-au Împlinit 35 de ani de la finala Cupei Campionilor Europeni. Ai văzut-o?
Bineînţeles că nu, pentru că nici nu eram în plan să mă nasc. Ulterior, fix, zece ani mai târziu mă năşteam . Vorbeam cu tata şi-l întrebam care au fost cele mai importante momente din punct de vedere profesional pentru el, din perspectiva lui. Şi aparent, nu fac parte din nici unul.

Mi-a spus, într-adevar, Cupa Campionilor Europeni din 7 mai 1986. Când a participat alături de naţională la Mondialul din 94. Eu, ulterior, doi ani mai târziu mă năşteam.  Deci, nu am fost în viaţă în cele două momente. Bine, tata a avut o carieră plina de lucruri bune, frumoase, dar am reuşit să particip şi eu la un Campionat european, în 2016.

Despre presiunea acestui meci...
Nu ştiu cum mama a reuşit să reziste unei asemenea presiuni, pentru că a fost în tribune. Pentru că şi eu am fost în tribună în 2016 şi toată lumea ştie că la al doilea meci am ajuns la spital. Nu vreau să ştiu cum ar fi fost dacă aş fi fost în tribune, la Sevilla, atunci. Probabil presiunea şi emoţiile m-ar fi copleşit mult mai mult decât la campionatul din Franţa.

Ai întrebat-o pe mama ta cum a rezistat presiunii mai ales la penalty-uri?
Mereu am spus că tatăl meu este eroul meu, dar să n-o uităm pe mama pentru că nu este uşor să treci printr-o viaţă în care să stai la fiecare meci cu sufletul la gură. A început cu tata şi a continuat cu Edi. Ştim că şi pentru meciurile fratelui meu se consuma la fel de mult.

Mama mi-a povestit că a stat cu emoţie tot meciul că nu ştie foarte mult din meciul respectiv, pentru că la fiecare fază importantă ea se concentra şi mai mult asupra rugaciunii. Deşi era acolo în tribună
Pe mine m-a surprins când am aflat de la mama că ea a fost aolo, pentru că mama, cel puţin cât îmi aduc eu aminte, din cariera tatălui, ca antrenor, mama nu a participat la meciuri. Ea prefera să stea acasă, să închidă uşa la cameră şi să se roage pe toată durata meciului.

Cu Real sau Barcelona? Dintre cele două pe care o preferi?
În momentul de faţă aş spune Barcelona . Da, Barcelona.

De ce?
Nu mă întreba de ce. Dacă mă întrebi din afară, din străinătate, ce mi-ar plăcea cel mai mult PSG -ul, dar daca mi-ai dat varianta Barcelona - Real, am ales Barcelona. Aleg şi eu ce pot.

Vrei să mergi pe stadionul pe care s-a jucat finala?
Intenţinez, să ştii. Chiar mă gândeam la lucrul asta. Mă gândeam să ajung acolo pentru că este locul unde tatăl meu, generaţia de aur, conduşi de Jenei au adus cea mai mare victorie pentru echipa Steaua. Aş vrea să fiu acolo, să îmi imaginez de la faţa locului, pentru cateva secunde, cam ce s-a simţit şi cum s-a văzut meciul pe tereen.

Vei merge cu tatăl tău?
Nu ştiu dacă voi ajunge cu tata, dar tata mi-a povestit în mare parte tot ce s-a întâmplat atunci şi practic că e tata lângă mine, da, ar fi un plus, dar şi dacă nu este, sunt sigură că dacă voi ajunge pe stadion, voi auzi şi îmi vor răsuna în minte cuvintele tatălui.

Ai văzut poze de la acea finală?
Am văzut poze, acum ceva timp, acum câtiva ani. Trebuie să recunosc, de atunci n-am mai revăzut, dar m-am uitat la meci şi am revăzut de câteva ori penalty-urile.

Aveţi vreo tradiţie ca să sărbătoriţi aceasta zi? Cum se simte la voi în familie ziua de 7 mai?

E un combo. Pe 4 este tata născut, pe 7 ne amintim de ziua care a făcut istorie unei echipe de club. Da, normal că nu există an în care să nu te gândeşti. Uite, a mai trecut încă un an, încă un an.

Este un sentiment dublu. O dată bucurie şi o dată melancolie. De ce spun asta? Data de 7 ne aduce aminte că s-a mai adăugat încă un an la acei câtiva zeci de ani. De ce spun melancolie? Pentru că îmi doresc şi probabil că nu sunt singura romancă care-şi doreşte ca performanţa de atunci să se repete, cu oricare ar fi echipa de la noi, din România.

Cum ţi s-a părut acel meci?
E puţin diferit pentru că te uiţi la meci ştii care este rezultatul. Ştii care a fost surpriza despre care vorbeşte toată lumea. Surpriza lui Ienei să-l introducă pe Anghel Iordănescu, antrenorul secund, pe teren, ca jucător.

Ştii, de fapt, efectele, consecinţele, tot ceea ce s-a întâmplat după, şi atunci, cu alte emoţii priveşti tu, si cu alte emoţii au privit românii din faţa televizoarelor în momentul respectiv. Dau şi eu, mă uit şi sunt mandră să aud comentatorul spunând: 'Iordanescu, Piţurca şi apără Duckadam'. Lucrurile astea vor rămâne mereu întipărite în memoria fiecărei persoane, fie că era născută sau nu în perioada respectivă. Dar cred ca s-a simţit de zeci de ori mai mult pentru cei care au fost în faţa televizoarelor şi au privit meciul respectiv.

Tu ce sentiment ai avut atunci? Ai văzut înregistrarea meciului?
De mândrie pentru tatăl meu, pentru că a iesit din scenă mai frumos decât se putea. Tata renunţase de doi să mai activeze ca jucator. Nu-şi dorea să intre pe teren, eu ştiu că am discutat cu el şi i-au spus Valentin Ceausescu, antrenorul Ienei, i-au spus intră pe teren, joacă, tu trebuie să joci, trebuie să aduci un suflu meciului .

El nu voia. Sunt mândră dintr-un punct foarte important şi cred eu valid de vedere. De ce? Pentru că nu a fost victoria tatălui meu, a fost o victorie colectivă. Toţi de atunci merită toate laudele. Dar sunt mandră de un lucru. Nu a vrut sa intre, totusi a intrat pentru că a încercat să dea o mână de ajutor, cot la cot, să joace şi să lupte alături de restul echipei.

Al doilea lucru e că tata mi-a demonstrat alte două calitaţi pe care le are. Şi nu o să spun asta pentru că sunt fiica lui, ci pentru că divulg ceva din bucataria noastră. Divulg secrete care s-au spus la masa fiind eu, fratele meu şi mama. Nimeni altcineva. L-am intrebat: tata, de ce nu ai vrut sa joci? Şi mi-a spus: 'Maria, deja mă retrăsesem. Nu mai era momentul meu de glorie . Era echipa care trebuia să adune toate laudele'. Şi l-am intrebat: în regulă, de ce nu ai bătut niciun penalty? Pentru că ştim foarte bine că el a refuzat să bată orice penalty. Şi mi-a spus în felul urmator, şi repet, doar eu fratele şi mama eram de faţa. Mi-a spus ca erau doar doua variante posibile. Varianta în care eu înscriam şi atunci le-aş fi luat, nu din laude, ci din bucuria jucătorilor de a avea ocazia de a înscrie la un moment istoric sau varianta în care aş fi ratat, şi atunci din nou, le-aş fi luat bucuria jucătorilor care au muncit, s-au dedicat, au pus suflet să ajungă în punctul respectiv.

L-am întrebat: tata, cum ţi se pare ţie că ai jucat? Ai jucat bine? Şi mi-a spus, mama era de fata: 'Abia îmi mai trăgeam picioarele după mine. Eram inactiv de doi ani de zile, renunţasem la fotbal, baieţii erau antrenaţi, pregătiţi, aveau speranţă'. Şi zic: mamă, hai lasă-l pe tata, că nu vrea să-mi răspundă.  Zi-mi tu mie cum a fost tata când a intrat pe teren? Şi mi-a spus că a fost magnific.  A intrat, a făcut driblinguri, a făcut ceva pase în meciul respectiv, ceva cu Piţurcă, o pasă bună către Piţurcă. Cert este că intotdeauna s-a pus pe locul doi şi a lasat ca echipa, jucatorii sa-sşi ia intotdeauna laudele meritate.

Cu cine ai văzut aceasta finală?
Am fost singură. Şi nu ştiu dacă tata ştie că am văzut meciul respectiv, dar m-am uitat şi mi-am spus că as fi dat orice să văd meciul respectiv fie de pe teren, fie din faţa televizoarelor şi pentru un moment pot să spun că l-am invidiat pe Edi, pentru că el a putut să vadă exact şi să simtă ceea ce au simţit oamenii care au ieşit în stradă şi care au venit la aeroport.

Ce l-a convins să intre pe teren?
Nu ştiu ce l-a putut să-l convingă în momentul respectiv şi aspectul ăsta chiar nu l-am intrebat . Ne-a spus doar ca îl anunţase antrenorul cu o seară inainte, i-a spus exact ceva de genul asta: 'Puiule, mergi ;i dormi că maine am nevoie de tine şi nu doar în teren.' El o ţinea una şi bună că nu va juca. Până la urmă tata a fost introdus pe teren şi aşa cum imi place mie să zic, e o metaforă, 'Angel Iordanescu, calul Troian'.

Ştiu că Tudorel Stoica i-a deschis tatălui treningul şi i-a arătat mamei că avea pe dedesubt artileria grea, că urma să intre pe teren, că avea echipamentul. Mama a ramas şocată pentru că nimeni nu ştia. Nici în ţară nu ştiau. Pentru toată lumea a fost o surpriză . Dar aşa cum îl cunosc eu pe tata, cred că a facut-o şi pentru colegii lui, pentru fotbalişti, pentru că atunci când intra pe teren antrenorul tău secund, un fotbalist mare, o glorie, care este inactiv de doi ani, dar este pregătit să joace într-o finală cu o asemenea presiune, tu ca jucator trebuie să dai tot ce ai mai bun pentru a câstiga.

La şcoală colegii îţi cereau autografe de la tatăl tau?
În copilărie, nici colegii mei nu conştientizau atât de mult pentru că nu conştientizam eu. Pentru mine, în copilarie, şi aici mă refer la primii ani de scoală, tata era tatăl. Era tata. Omul pe care-l iubeam cel mai mult. Îmi aduc aminte că în primii ani de şcoală tata era antrenor în ţările arabe si eu mergeam să-l vizitez.

Ulterior am ajuns la liceu, cu cât creşti în vârsta şi colegii conştientizează anumite lucruri. Mulţi nu au crezut. Mă refer şi la liceu, şi la facultate. Au zis, cum adică? Serios? Pe Bune? Mulţi au zis că nu înteleg de ce o fată se pricepe la fotbal, de ce vorbeşte despre Steaua, că a castigat, că vai ce rău imi pare că a pierdut, de ce cunoaşte jucătorii.

Erau pe moment surprinşi. Nu aflau din prima. Aflau după săptămâni, luni de şcoala. Nu am fost tratată diferit. În momentul în care porţi un nume, trebuie să duci şi povara numelui în spate şi să demonstrezi. Să demonstrezi că nu eşti cu nimic special. Asta este lupta pe care o duce orice copil care provine dintr-o  familie cunoscută.

Cum era să vezi că tata dă autografe oamenilor?
Când eram mică mă enervam. Am avut momente când mergeam pe strada, mă enervasem că tata trebuie să dea atenţie tuturor. Nu înţelegeam de ce. Ulterior, am crescut şi reacţia mea a fost identică.

Îmi aduc aminte că eram la noi, la mare, în Romania şi l-am rugat pe tata să facem împreună cu fraţii mei o plimbare pe faleză. Promit că nu înfloresc nici măcar o secundă. Şi tata vine la mine şi ne spune mie, fraţilor şi unui prieten de familie: 'vă duceţi pe faleză să vă plimbaţi, hai că vin şi eu.' I-am spus: nu, nu veni. Pentru că deşi sunt mândra de el, ştiam că nu o să pot să mă relaxez deloc. Am lăsat vreo doi trei metri să meargă tata în faţă cu unul dintre fraţi şi eu mergeam mai în urmă şi îi auzeam toţi oamenii care spuneau: 'ai văzut cine, ai văzut cine a trecut.' Îl opreau, mai o poză.

Nu am putut să am linişte deloc şi chiar nu ne-am bucurat de plimbarea respectivă. Acum că am crescut şi m-am maturizat, pot să spuncăa orice poză pe care cineva i-o cere tatălui meu, îmi reconfirmă că o legendă rămâne legendă şi că tatăl meu merită toate aprecierile, iar acest lucru nu poate decât să mă bucure.

De regulă, ce face tatăl tău pe 7 mai?
Pe 7 mai? E nostalgic. Nu-şi exprimă foarte mult sentimentele din punctul asta de vedere . Cred că este în continuare fericit . Dar se vede că e puţin melancolic, gânditor, totuşi cred că în mintea oricărei persoane care a fost acolo, pot răsuna aclamaţiile primite din partea fanilor şi spun asta pentru că în mintea mea, se poate derula ca şi cum s-a întâmplat ieri, ceea ce s-a întâmplat în 2016.

Mă gândesc la suportul şi sprijinul şi strigătele fanilor. Cred că este amplificat pentru fiecare dintre ei. Cred că aceste emotii, aceste gânduri, nu au cum să nu te copleşească. Cred ca tata şi-ar dorit ca să se scrie din nou istorie şi cândva să fim din nou campioni europeni. 

Afla mai multe despre: maria iordanescu