Botoşaniul a fost şi rămâne un loc în care se nasc legende. Un loc modest, dar încărcat de speranţe, unde poveştile marilor campioni au început pe uliţele satelor şi în umbra caselor simple.
Unul dintre aceste nume, care a dus România pe cele mai înalte culmi ale gloriei, este Elisabeta Lipă. Multipla campioană olimpică, recunoscută drept cea mai bună canotoare a secolului de Federaţia Internaţională de Canotaj, îşi aminteşte cu emoţie de începuturile sale, de curajul pe care l-a dobândit în casa părintească şi de sprijinul nepreţuit al familiei.
Se întoarce acasă cât de des poate, pentru a se reconecta cu copilăria şi a resimţi legătura puternică pe care o are cu tatăl ei, chiar şi după ce acesta a plecat din această lume în urmă cu nouă ani. Bărbatul a murit chiar pe data de 23 octombrie, când campioana se întoarce acasă şi a fost înmormântat de ziua ei.
Acum, Elisabeta Lipă se pregăteşte să împlinească 60 de ani, dar gândul tot la tatăl ei este.
- Aplicaţia Orange Sport este gratuită şi poate fi descărcată din Google Play şi App Store.
Cîndeşti, locul copilăriei
Într-un sat liniştit din comuna Cândeşti, judeţul Botoşani, Elisabeta şi-a început drumul spre glorie. Era o copilă cu vise mari, poate prea mari pentru un loc atât de mic, dar nimic nu a putut-o opri.
La 16 ani a plecat de acasă, de mână cu tatăl său care a dus-o la Bucureşti, iar timp de 24 de ani a făcut performanţă la cel mai înalt nivel.
Într-o după-amiază înnorată de octombrie, Elisabeta Lipă, multipla campioană olimpică şi una dintre cele mai mari sportive din istoria României, a păşit din nou în curtea casei părinteşti. Emoţiile au fost evidente pe chipul ei, iar fiecare colţ al acestei case simple, dar pline de semnificaţie, a readus în faţă amintiri din copilărie. "Aici am învăţat să nu renunţ niciodată," spune ea cu un zâmbet nostalgic.
REPORTER: - Sunteţi stabilită de decenii în Bucureşti. Mai ţineţi legătura cu locurile copilăriei?
- Vrei să vezi cele mai tari competiții sportive, oriunde ai fi? Ia-ți oferta Orange Love pentru fibră și TV.
ELISABETA LIPĂ: - Vin destul de des vin acasă pentru că dacă mama trăieşte având în vedere vârsta pe care o are 94 de ani face în ianuarie, Dumnezeu să-i dea zile şi să să fie sănătoasă simte nevoia să vină acasă.
-Deci veniţi cu ea? Da, şi o aduc acasă şi îmi zice aşa ”Stau o săptămână, stau două”, zic ”Mamă, stai cât vrei în momentul în care nu mai vrei să mai stai, atunci eu am venit şi te-am luat” şi a stat anul trecut vreo 4 luni. Da e ca fiecare se simte acasă, ca la el acasă nu e nicăieri, da, foarte greu. Să întrebi aici, are vecini, vecinele ei, băbuţele ei cu care mai comunică.
-Pentru dvs cum e când reveniţi acasă?
-Uite, de exemplu, acum când am venit şi am văzut lacătul pe poartă e trist. Dar asta e. Asta e viaţa! Asta e viaţa. Ia uitaţi aici, eu cu sora mea. Cum se făceau tablourile pe vremuri. Da toate, toate aceste aici toate aceste perniţe sunt cusute de mine şi de sora mea, da. De mici. Aici astea sunt făcute de mama la războiul de ţesut că înainte se ţesea aici, nu nu glumă. Aici e mama cu tata.
-Cât de mândru era tatăl dvs?
-Foarte mândru, dar şi tata era mama, adică ce este mama, dar ce era şi tata… Tata foarte mult, de foarte multe ori a venit la mine la Bucureşti. Eu am plecat la 16 ani de acasă. Da 16 ani, eram elev în clasa a X-a la Colegiul Mihai Eminescu, Botoşani. În trimestrul II, exact pe 10 ianuarie, cu tata de mână, ziceai că am plecat în armată. A fost greu, normal, normal că a fost greu, dar cred că fiecare părinte are obligaţia să-şi susţină copilul atunci când simte nevoia să facă un altfel de pasă decât cel pe care este obişnuit să îl facă acasă aproape de casă. Şi normal că eu am fost încurajată ca să fac acest pas. Probabil că aşa am avut eu chemare să mă duc şi m-am dus şi am făcut sport 24 de ani la cel mai înalt nivel.
-Mama a fost mai reticentă?
-Eu atunci copil fiind, n-am înţeles-o pe mama, de ce a fost aşa puţin mai mult împotrivă, să nu mă duc la 500 km depărtare de casă că nu aveam pe nimeni, zicea ”lasă că tu şi aici poţi să faci sport”. ”Nu trebuie să te duci aşa departe. N-ai pe nimeni, n-ai nici o rudă, n-ai nimic unde să te duci?!” Tata Dumnezeu să-l odihnească, mi-a zis, ”dacă ţie îţi place, eu te duc. Cu mine mergi de mână”. Îl moştenesc foarte mult la ambiţie, la caracter, la determinare.
-Pe atunci cum preferaţi să vă petreceţi timpul?
-La fiecare poartă este o bancă şi părinţii erau spectatori şi noi concuram aici, aveam jocurile olimpice pe toloacă. Olimpică de mică.
-Aveaţi vreo întrecere preferată?
-Normal, eu trebuia să câştig, nu mă lăsam până nu câştigăm. Normal că eram şi înaltă şi subţirică şi cu sora mea model că şi ea a practicat atletismul. Aşa am început, dar am avut un profesor dedicat la şcoală. Contează mult. Contează foarte mult şi ne angrena în tot felul de competiţii la nivel de sate, comune. Deci când ajungeai la judeţ, ziceai că Jocurile Olimpice sunt la degetul cel mic.
-Este grea întoarcerea acasă, mai ales în această perioadă, chiar în ziua în care a decedat tatăl dumneavoastră?
-Mă întorc după 9 ani chiar în ziua, dar nu există ani de la Dumnezeu să nu vin de două-trei ori, cel puţin să-i aprind o lumânare. Nu există.
-Cum aţi făcut faţă pierderii tatălui?
-Greu. Deci tata a murit la mine acasă. Cu 2 săptămâni înainte de a împlini 90 de ani s-a dus. Normal la 90 de ani un om este vârstă. E greu să umbli. El venea cu autocarul pleca cu autocarul ”tată, nu-ţi este greu?” ”Bre, la mine, mersul la Bucureşti este ca ieşitul în grădină.”
-Vă întrebam cum de nu v-a pus dacă v-aţi născut de Sf Dumitru, cum de nu v-a pus numele Dumitriţa?
-Cred că a simţit tata că voi fi un fel de regină. Nu degeaba am ajuns Regina Canotajului, aşa că am un nume predestinat pe Elisabeta. Aşa i-a plăcut. Aşa a simţit. Şi aici este. Se odihneşte tata în linişte şi pace. Îi aprind de fiecare dată lumânări care ard 8 zile. Şi ard atât de frumos până la capăt şi pot să fie furtună de pe lume şi nu o stingi.
-Aici mai aveţi discuţii cu el? Daaa. Deci tata, iată aici este îngropat, dar a făcut banca asta. Şi-a zis aşa ”voi când o să veniţi la mine, să staţi cu mine de vorbă. Şi de asta am făcut bani ca să nu staţi în picioare, că vă şi odihniţi şi îmi povestiţi şi de fiecare dată când vin. ****începe să plângă**** Îi spun că sunt bine. Suntem toţi bine şi că ne e dor de el tare. Ştiam că aici o să ajung de fiecare dată. Aşa mi se întâmplă când mă răscolesc toate amintirile. Da, tata a fost mândru. Nu mândru, a fost foarte mândru de mine. L-am luat la concursuri, m-a văzut concurând chiar şi pe acele timpuri când era mai greu. L-a scos soţul meu cu viză pe paşaportul lui ca pe un copil din ţară, deci A fost mândru, a fost foarte mândru de mine şi normal şi mama e foarte mândră de mine. Ce părinte nu este mândru de copilul lui când are o asemenea realizare.
-Aveţi vreun regret legat de tatăl dumneavoastră?
-Nu ştiu…eu nu l-am visat niciodată pe tata. Niciodată. Şi se zice că atunci când nu-l visez el este bine. Dar pot să zic aşa că aş avea un regret că poate n-am făcut mai mult ca să mai prelungesc zilele, dar am făcut efectiv tot ce a ţinut de mine.
-Şi spuneaţi că l-aţi înmormântat şi de ziua dvs.
-Exact. Tata a murit pe 23 octombrie 2015 şi l-am înmormântat pe 26, de ziua mea şi mulţi mi-au zis să nu fac lucrul ăsta, dar efectiv nu am putut să-l duc la groapă atât de repede, deci am încercat să lungesc cât mai mult despărţirea care e groaznic groaznic. Dar n-avem ce face, asta e viaţa, ăsta e cursul vieţii. Şi ne rugăm să fim cât mai mulţi ani sănătoşi, să ne bucurăm de cei dragi de prieteni pentru că viaţa este atât de scurtă. Eu când mă gândesc câţi ani împlinesc, nu-mi vine să cred şi mă întreb ”când au trecut?”. Au trecut foarte repede, foarte repede, 20 de ani de când m-am retras din activitatea sportivă. Aşa e o viaţă de om, dar eu parcă m-am retras ieri. Probabil şi faptul că am rămas tot în activitate sportivă, tot alături de sportivi, mă dedic sportului şi atunci viaţa sportivă şi mai ales rezultatele când apar nimic nu mai este greu.
-Aţi avut o relaţie extrem de strânsă cu tatăl dumneavoastră. Cum era ca om?
-Părinţii mei, tata Dumnezeu să-l odihnească a fost un om foarte gospodar, i-a plăcut viaţa, nu exista nuntă în sat la care să nu meargă şi când termina se termina nunta că la noi începea nunta sâmbătă. De fapt de vineri că nunta propriu-zisă era duminică, nu era sâmbătă ca tocmai începea devine sâmbătă, duminică se termina nunta luni de dimineaţă, luni dimineaţă, venea aici cu toţi lăutarii, da şi mama era sătulă de muncă şi nouă ne cântau lăutarii în curte i-a plăcut foarte mult viaţa. A fost un om foarte muncitor, foarte gospodar, avea animale. Cel mai mult îmi plăcea să mă duc să iau toate animalele posibile din curte şi să mă duc cu ele cu vecinii mei la păscut şi să vin cu ele hrănite bine ca să nu mai aibă nevoie acasă să le mai dea de mâncare, pentru că părinţii se duceau la munca câmpului şi era foarte greu să vii acasă şi să te duci să faci de mâncare la animale.
-Cum era eleva Elisabeta Lipă?
-Cum era eleva Elisabeta Lipă?! Foarte ambiţioasă, ambiţioasă, să reuşesc, ambiţioasă, să nu mă las, ambiţioasă, să fiu cea mai bună, deci efectiv să fiu şi prima la prostioare, deci…
-Făceaţi şi la şcoală prostioare?
-Nu la şcoală nu prea făceam că la şcoală nu ne lăsau să facem prostioare, dar după până vă daţi seama 4 km cât făceam până la şcoala din Cândeşti 2… aveam tot timpul de pe lume.
-Eraţi un copil cuminte sau mai făceaţi şi năzdrăvănii?
-Îmi plăcea foarte mult să mă duc la colindat şi mama zicea ”gata deja eşti mare şi tu şi sora ta unde vă mai duceţi?! Gata. Uite îţi dau eu bani, dar nu vă mai duceţi nicăieri să colindaţi.” ”Mamă, poţi să-mi dai oricâţi bani, mi-ai da tu că nu este tot aia. Ăştia nu-s bani munciţi de mine” şi începeam de pe la prânz cu colindul. Eram udă. Pantalonii uzi până după genunchi şi trebuia să dau bătaie că nu merge aşa ca să câştigi bani mulţi. Trebuia să şi umbli mult. Şi bineînţeles că naşul meu avea casă, Dumnezeu să-l odihnească, în Cândeşti 2 că aici e Cândeşti 1 Bucovina şi naşul stătea în Cândeşti 2 şi eu trebuia să mă duc acolo că naşii întotdeauna dau finilor bani mai mulţi şi bineînţeles că am ajuns târziu, naşul nu m-a mai lăsat să plec acasă. Eu nu mai veneam acasă, mama fierbea. Şi tata îi spunea ”Stai liniştită că ea sigur e la cumătrul la Cândeşti 2”, ea nu, ”dacă a căzut în Siret, dacă s-a întâmplat” nu ştiu tu o vezi pe ea căzând în Siret, stai liniştită că nu are nicio treabă, bineînţeles şi dormind peste noapte, vine mama la uşă la naşu a ieşit naşu şi a zis, e la mine du-te acasă. Cred că dacă deschidea uşa şi mă vedea bătaia de pe lume ce luam.
-Care era relaţia cu sora, care este cu şase ani mai mare?
-Eram nedespărţite. Pentru că nu aveam ce alte ocupaţii să avem, coseam perne sau lăicere. Şi luăm pe rând şi eu una şi sora mea una ca să le terminăm mai repede
-Cam cât vă lua să le terminaţi?
-Nu ştiu că e greu până să-ţi intri în mână şi să faci, după ce intrai în mână mergea foarte repede. Măsuram cu sora în palmă câte rânduri sunt peste ea peste mine. Deci era spiritul ăsta de competiţie între noi.
-Vă şi certaţi?
-Eram o dată cu sora mea, făceam pomul de Crăciun în casă. Ea e mai mare cu 6 ani decât mine. Ea împodobea şi eu stricam. Şi mi-a zis stai cuminte că te zic tatei, stai cuminte, că te zic tatei. Era o vecină mai de sus şi cum vedea că punea o sfoară îmi zicea du-te şi sparge. Şi am spart un glob şi am spart două şi-am spart trei. A zis, mă duc şi te spun tatei. Imaginaţi-vă să stai într-o cămaşă de noapte în casă, când l-am văzut pe tata, că a deschis uşa, eu mică pe lângă el, direct în grădină şi fuga la bunicul. Mama a alergat după mine să mă prindă, zăpada până la genunchi, deci pe câmp. Zăpadă până la genunchi, striga după mine vino acasă că nu ţi se întâmplă nimic, eu, nimic, am alergat, cred că sunt vreo 300 de m până la bunicul, am ajuns acolo am zis închide uşa, că mă bate. Nu m-a bătut niciodată, dar tot era teama şi ruşinea asta, care azi nu prea mai sunt.
-Ce mâncăruri vă plăcea să mâncaţi în copilărie?
-Mâncarea preferată era aşa, bineînţeles, răcitură rece. Răcitură ca a mamei nu face nimeni, sora mea se mai apropie, dar nu este tot aia. Şi este un măr care face nişte mere, din păcate, nu mai este niciun măr, măcar căzut să fie. Măcar căzut să fie, dar mere ca din acest măr n-am mâncat niciodată niciodată.
-Aţi încercat să păstraţi prin casă cât mai apropiat de cum era în copilărie, nu vreţi să renunţaţi la…
- Articol semnat de Tudor Chiriac şi Adrian Negru
Afla mai multe despre: elisabeta lipă