Serendipitatea în pictură s-a pierdut odată cu Cina cea de Taină. De fapt, cam de pe atunci, desenul a intrat definitiv sub zodia imaginaţiei şi a libertăţii de a juxtapune linii şi forme ce capătă sens imediat cum părăsesc penelul.
De altfel, fără doar şi poate, pictura şi-a rătăcit cu vină cauza, şi adeseori, a omis că întâmplarea ţine şi de un nex al hazardului. Şi privind la soarta celor binecuvântaţi să trăiască printre culori nu încape îndoială. Merită să porţi adevărate războaie pentru a-ţi susţine ideea şi talentul chiar dacă asta înseamnă să te lupţi cu morile de vânt. Aşa au trăit marii pictori, aşa au creat şi oferit lumii adevărate capodopere. Şi la fel s-a întâmplat şi în cazul vizionarilor din sport. A visătorilor, a celor care s-au zbătut şi au crezut până la capăt. Povestea următoare este despre pictură şi despre fotbal şi felul în care cele două universuri paralele şi-au croit împreună drum pentru o scurtă perioadă.
În 1906, Paul Cezanne avea 67 de ani. Era bătrân, în continuare un pictor fără mare căutare, deşi, nu mulţi visau să-i ajungă discipoli. Avea o viaţă întreagă în spate în care n-a inventat poveşti, n-a plăsmuit adevăruri, ci doar a militat pentru o luptă dreaptă. Fără arme şi mai ales fără reguli impuse de o societate oarbă în privinţa ineditului, de o lume salvată de patima Renaşterii, bolnavă încă de impresionism şi complet închisă doleanţelor prezentului. Cezanne şi-a trimis tablourile anual către Salonul Parizian şi a încercat să deschidă ochii criticilor, ochi ce-au refuzat însă cu înverşunare reversul medaliei şi lumina unei alte ere, atât timp cât pictorul a fost în viaţă. Prezentul ar spune, fără doar şi poate, că se regăsea puţină obsolescenţă în timpurile acelea, însă, până la urmă pictura era la fel. Tablourile lui Cezanne nu s-au schimbat după ce acesta a murit. Nu au devenit deodată mai frumoase, nu s-au transformat în altceva şi nici culorile nu s-au aprins sau închis după caz.
Beat de orgoliu, Paul Cezanne a fost genul de om care putea să danseze la masa bogaţilor, dar care niciodată n-ar fi acceptat să le cânte acestora, deşi era cam acelaşi lucru. E şi puţină ipocrizie în mijlocul unei poveşti cusută cu amintiri sărăcăcioase şi lucrul acesta i l-a reproşat ani de zile şi bunul său prieten, Emile Zola. Şi spunem prieten până la un anumit punct, pentru că, Cezanne a zis pas dintr-o suflare amiciţiei după ce a citit romanul L'oeuvre, carte în care a fost portretizat drept un artist genial, dar incomplet, confuz, neputincios şi nebun de către Zola. Nu aceste caracterizări l-au supărat. Toate au trecut pe lângă el aşa cum apa Senei spală Parisul de metehne de când lumea şi pământul. Moartea personajului principal Claude Lantier a zgândărit însă mai mult ca orice. Zola a căutat cuvintele otrăvitoare, frazele care să trezească întreaga Franţă, construind un personaj care s-a ratat. Un personaj care a murit în spaima necunoaşterii, în gândul înfrângerii şi mai ales în seva nebuniei.
- Aplicaţia Orange Sport este gratuită şi poate fi descărcată din Google Play şi App Store.
În 1906, Paul Cezanne îi numea smintiţi pe cei care băteau mingea pe maidane. Lunatici, aerieni. Ba chiar îi şi batjocorea de fiecare dată când avea ocazia, nu o dată aruncându-le cuvinte de ocară în drum spre câmpiile din Aix, acolo unde, de altfel, avea să-l şi surprindă ploaia care i-a apropiat sfârşitul. Lui Cezanne i s-a împlinit dorinţa. Se poate spune că a murit pictând, în timp ce zăpăciţii aceia despuiaţi au continuat să viseze. Şi au tot făcut-o ani de zile până când fotbalul a devenit ceea ce este. La scurt timp după trecerea pictorului în nefiinţă tablourile acestuia au început să se vândă pe bani din ce în ce mai frumoşi şi numele Cezanne a devenit unul de referinţă pentru artă. Şi pentru că nu a renunţat niciodată şi s-a încăpăţânat să creadă în talentul lui. Aşadar, un vizionar. Unul atât de închis la minte în privinţa fotbalului.
Mai ales că în 1906 Franţa avea deja o echipă naţională. Două partide au disputat cocoşii galici în acele vremuri, e adevărat, ambele pierdute la scor. A fost mai întâi un 0-5, pe propriul teren, la Saint Cloud, împotriva Belgiei. 515 spectatori plătitori de bilet au venit să vadă minunea. În poartă era Georges Crozier, primul francez care a jucat vreodată în Anglia. În 1904, goalkeeperul a bătut palma cu Southampton. Din echipă mai făceau parte Henri Moigneu care şi-a terminat cariera cu un număr record, pe atunci, de opt partide jucate la naţională, căpitanul Pierre Allemane care a adus şi o medalie de argint Franţei la Jocurile Olimpice din 1900, Albert Jouve, cel care a marcat singurul gol al finalei din 1905 care a făcut-o regină pe Gallia Club, una din primele echipe de fotbal pariziene, Louis Mesnier, atacantul care a înscris primul gol din istoria Franţei şi Marius Royet, şi el pe teren în 1904 la primul meci internaţional al cocoşilor galici, decedat la numai 38 de ani din cauza gripei. Apoi, a urmat un neverosimil 0-15 contra Angliei pe Parc de Princes. 1500 de spectatori. Parisul trimitea 4 jucători la naţională de la 3 echipe diferite, Lille şi Roubaix câte doi, în timp ce Tourcoing, Havres şi Colombes aveau câte unul. Francezii, cam despuiaţi dacă l-am asculta pe Cezanne şi ne-am raporta strict la tabela de marcaj. Dar nu toţi au fost de acord cu marele pictor. Nici măcar un confrate, un om care l-a stimat şi care l-a aplaudat mai mereu.
- Vrei să vezi cele mai tari competiții sportive, oriunde ai fi? Ia-ți oferta Orange Love pentru fibră și TV.
În 1906, Parisul a fost luat pe sus de Amedeo Modigliani. Italianul care a învăţat cum stă treaba cu sculptura de la românul nostru Constantin Brâncuşi s-a ghidat după o singură regulă, cea impusă în artă de Gustave Courbet. Dacă vreţi să vă pictez îngeri, arătaţi-mi-i, spunea mereu, plin de emfază şi de vin, Modigliani. O palmă imensă primită de Renaştere, un dar inedit viitorului. Italianul se stabileşte la Paris, unde altundeva decât în Montmartre şi ia cu asalt bistro-urile, barurile, cafenelele şi în general orice cârciumă. Îmbrăcat într-o haină reiată, cu un fular roşu în jurul gâtului şi pălărie cu boruri largi, Modigliani cunoaşte avangarda artistică, printre care Pablo Picasso, Juan Gris sau Diego Rivera, dar şi pe scriitorii André Salmon, Guillaume Apollinaire şi Max Jacob. Se înhaită cu mulţi betivi notorii, uită să mânânce, se predă zile şi nopţi întregi picturii şi prostituatelor dintr-un Paris atât de primitor artiştilor.
Dar lista viciilor nu se termină aici. Italianul născut la Livorno e înnebunit după fotbal şi pierde clipe bune pe lângă gaşca băieţilor care aleargă după chestia aia rotundă pe care vor să o bage ca bezmeticii în halău. Ce drăcovenie mai e şi asta? îşi spun poate prea mulţi, dar Modi e fascinat. Ştia încă de acasă ce înseamnă fotbalul, Italia îşi lua şi ea porţia de abecedar şi învăţa mersul lucrurilor în acest sport.
Întâlnirea cu Brâncuşi îi face bine lui Modigliani. Se mută din Montmartre în Cité Falguière, un cartier al Parisului din secolul al XIV-lea, şi îşi găseşte un atelier. Nu se opreşte din pictat, dar majoritatea timpului o va consacra noii sale pasiuni, sculptura. Învaţă să nu creeze păsări, ci zboruri. Se întâmpla însă adeseori să nu-şi termine creaţiile. Unii arată cu degetul sănătatea firavă a artistului, cam copleşit de boli ce-i drept, alţii indică şi îndoielile legate de talentul său, îndoieli care-l tulburau. Fotbalul se transformă pentru moment în salvare, dar frigul îl ţine departe de cei care bat mingea. Când se mai însănătoşeşte primul drum îl face către ei. Al doilea se termină însă într-o bodegă acolo unde îşi îneacă bruma de viaţă.
În 1919, la un carnaval, Modigliani o cunoaşte pe Jeanne Hébuterne, o studentă în vârstă de nouăsprezece ani şi se îndrăgosteşte de ea. Cei doi se mută împreună în ciuda opoziţiei părinţilor ei şi, din nou, Amedeo are un moment de linişte al viciilor şi unul de tumul alt creaţiei. Pictează cu nesaţ, toţi banii îi aruncă pe femei, dar de data aceasta în alte scopuri. Ele devin modele şi se transformă în pânze incredibile. Nu o dată îşi lasă operele fără să le deseneze ochii. Ochii sunt oglinda sufletului şi eu nu am cum să ajung în sufletul acestor femei, îşi motivează Modigliani gestul. Expune pentru prima oară, dar în ziua vernisajului, poliţia reţine câteva nuduri pe motiv de imoralitate. Nu vinde niciun tablou şi aproape evident italianul îşi toarnă băutură cu nesaţ în ficat şi în toată fiinţa lui.
Acceptă să se mute la Nisa după îndelungi certuri. Principalul motiv pentru care nu a dorit să meargă - în blestematul ăsta de oraş nu există fotbal. Totuşi, în sudul Franţei, Jeanne dă naştere unei fetiţe fapt care îl întoarce pentru puţin timp la normalitate. Revenirea la Paris încheie însă totul. Modigliani este diagnosticat cu o inflamaţie tuberculoasă a meningelor şi pe 24 ianuarie 1920 se stinge din viaţă. Avea doar 36 de ani şi aştepta rezultatul celui mai tare meci din viaţa lui. Italia - Franţa, 9-4, partidă desfăşurată la Milano, sub privirile a 14 mii de oameni.
Modigliani a murit fără să ştie cine a învins. Veştile circulau greu pe atunci, radioul încă se căuta, televiziunea şi internetul erau la ani lumină. Singura care făcea legea era însă mingea. Şi cei care aveau microbul în sânge constatau că nu există leac, nu există scăpare.
Jeanne Hébuterne, însărcinată pentru a doua oară, nu suportă gândul să trăiască fără Amedeo Modigliani şi se sinucide a doua zi după ce rămâne fără dragostea vieţii ei. Lasă un bilet crunt.
Ştiţi ce e dragostea? Dragostea adevarată? Aţi iubit vreodată atât de adânc încât să te condamni la o eternitate în iad?
În urma lor rămân contestatarii. Mărturie iubirii stau poveştile ţesute în timp. Pavăză fotbalului e replica lui Amedeo Modigliani pentru Pablo Picaso.
„Viitorul artei stă în chipul unei femei frumoase. Spune-mi, Pablo, cum faci dragoste cu un cub? La fel şi în fotbal. E nevoie de un obiect rotund ca să devină artă. De o minge”
Afla mai multe despre: premium, fotbal, paul cezanne, amedeo modigliani, pablo picasso, cub, dragoste
