A început fotbalul ca portar, apoi a marcat în toate competiţiile în care a evoluat ca jucător de câmp. În 2004 a fost selectat printre cei mai buni 100 de fotbalişti din toate timpurile şi, un an mai târziu, între cei mai buni 50 de fotbalişti europeni din ultimii 50 de ani. Dar, înainte să fie un mare fotbalist, Alex a fost un om fără pereche. Povestea sa, astăzi pe telekomsport.ro
"E gata masa!" se aude de undeva din spatele unui geam închis la culoare. "Ma mamma, e il mio turno" răsună din curtea casei vocea lui Alex. Bruna nu tolerează un astfel de comportament şi în două secunde e în pragul uşii. "Paolo, Stefano vieni qui" continuă dialogul femeia, pe un ton autoritar, iar primul puşti menţionat se ridică imediat de la pământ, se scutură de praf şi cu capul plecat admite verdictul: "Si signora". Face un semn timid către companionii săi de joacă "Dai ragazzi, finiamo domani". Adică, o lăsăm pe mâine băieţi, e ora mesei şi se supără asta, poate nu ne mai lasă să ne jucăm mâine. Lângă el, un puşti ceva mai înalt, Nelso, unul parcă mai puternic, Stefano şi micuţul Alex. Cei patru părăsesc cu greu curtea amenajată impecabil de Gino. Cum care Gino? Tatăl lui Alex şi al lui Stefano. Ok, ştiu, v-am încurcat! O luăm de la capăt...
Suntem undeva în nordul Italiei, într-o localitate mică şi necunoscută, numită San Vendemiano. Foarte aproape e Conegliano, parte a oraşului Veneto din provinicia Treviso.
- Aplicaţia Orange Sport este gratuită şi poate fi descărcată din Google Play şi App Store.
Conegliano s-ar putea să vă sune mult mai cunoscut, pentru că localitatea e recunoscută în Italia şi în întreaga lume pentru celebrul Prosecco. De altfel, cea mai veche şi mai prestigioasă şcoală de vinuri din Italia, Scuola Enologica, îşi are oficial sediul aici. Tot aici găseşti Istituto Sperimentale per la Viticoltura şi celebrele dealuri Colli di Conegliano. Totul pare că se leagă de sortimente de struguri şi soiuri de vită de vie aleasă. Adevărul e altul.
Revenim rapid în San Vendemiano, acolo unde îşi are casă o familie simplă, în care frumoasa Bruna face şi desface totul. O menajeră foarte abilă, iute la mânie şi extrem de inteligentă, căsătorită cu un electrician (Gino) extrem de priceput la toate, cu care avea la acea vreme doi copii, Alex şi Stefano. Partenerii de joacă, Pierpaolo şi Nelso erau vecinii cu care băieţii se luptau zi de zi la fotbal ori diversele jocuri care implicau mingea. Copiii puteau bate mingea pe pietrele umede ale străzilor fără oprire, apoi continuau în curtea casei, până când Bruna suna retragerea. Era felul lor de a-şi descarca energia şi de pune în practică ceea ce iubeau. Loviturile şi luxatiile, la nevoie, chiar fracturile, se tratau la spital prin externare rapidă. În rest, putere şi scrasnete din dinţi. Ceea ce o speria la culme pe Bruna.
Ăsta mic, Alex, prescurtarea de la Alessandro, era cel mai arţăgos, dar niciodată şi reuşea mereu să-şi impună punctul de vedere în jocurile cu prietenii săi. Înfipt, extrem de iute, bolovănos, dar simplu şi talentat, de o forţă şi încăpăţânare aproape medievală, Alex răsturna aproape de fiecare dată prin execuţiile sale soarta "derby-urilor" intime din curtea casei. La acea vreme, în anii '80, Italia n-avea habar că primea pe tavă unul dintre cei mai talentaţi fotbalişti din toate timpurile.
- Vrei să vezi cele mai tari competiții sportive, oriunde ai fi? Ia-ți oferta Orange Love pentru fibră și TV.
Se enerva repede şi se ambiţiona şi mai repede. Îi plăcea la nebunie acel mediu concurenţial. Abia după stingerea mizei şi după ce în calitate de învingător de facto îşi muta tabăra spre locul viitoarei bătălii, se calma şi-şi vedea de treabă. Într-o seară, şi-au promis că vor ajunge fotbalişti mari. Şi vor juca într-o finală de Liga Campionilor. Doi dintre ei erau fani Juventus, un altul era fan AC Milan. A fost o seară pe care n-au uitat-o niciodată.
A jucat portar o vreme din cauza mamei sale: "Bagă-l în poartă! Nu vreau să-şi rupă vreun picior"
În 1981, taică-su, Gino, l-a luat frumuşel de mâna şi l-a dus la fotbal. Exasperat că Bruna nu-l mai putea ţine sub control, Gino l-a înscris la juniorii clubului San Vendemiano. Nu i-a plăcut.
La antrenamente îi teroriza pe colegii săi care nu-i puteau lua mingea de la picior. În meciuri însă nu juca. "Allenatore, mettilo al cancello" i-a transmis mama sa antrenorului de la San Vendemiano. Atât de disperată era să-şi protejeze copilul, încât Bruna i-a cerut antrenorului că fiul ei să joace portar, pentru a nu risca vreo accidentare. Mic de înălţime, dar agil şi iute, s-a descurcat şi acolo. Important era pentru el că joacă şi simte spuritul competiţiei. "Mi-era teamă că-şi va rupe vreun picior. Pentru mine un Alex sănătos era mai important ca obiectiv decât un Alex bogat şi fericit" avea să explice mama sa peste ani. Instinctul n-a dispărut, dar judecata s-a blocat într-o dilema paralizantă. Ulterior, mama sa a înţeles până la urmă că fiul ei este cu adevărat special.
Până la urmă, Alex a fost eliberat de sarcinile ingrate şi a fost urcat în ofensivă, iar la primul meci în care a jucat atacant a marcat 7 goluri. La 13 ani a fost nevoit să plece de sub supravegherea mamei sale pentru a juca la Padova, cea mai mare echipa din regiune. Scouterii clubului l-au remarcat rapid, iar în numai trei ani a fost urcat la prima echipa a clubului.
A debutat în Serie B contra Messinei, atunci când antrenorul Mauro Sandreani l-a aruncat în lupta în locul lui Roberto Putelli. Un an mai târziu marca pentru prima dată în tricoul Padovei, iar în 1993 avea să semneze cu echipa la care visa să joace încă din copilărie: Juventus. Prin Giampieri Boniperti, Juve a plătit 5 milioane de lire pentru un puşti pe care îl anunţă drept "unul dintre cele mai mari talente din lume la categoria de vârstă 1974-1976".
Adoptat pe loc de Agnelli: "Un artist, un geniu!"
Pe Delle Alpi, deja un jucător matur, un excelent executant al fazelor fixe, posesor al unor picioare cu adevărat fermecate, Alessando l-a cucerit imediat pe Gianni Agnelii, cel care a devenit pe loc, primul, dar şi cel mai mare admirator al său: "Este un artist" l-a prezentat Agnelli tututor. "Chiar şi când joacă slab, pe el trebuie să-l aştepţi, pentru că geniile merită aşteptate" îl apara preşedintele în momentele mai puţin bune ale fotbalistului.
Sprijinul i-a prins bine pentru că în scurt timp a devenit jucătorul cheie al "zebrelor". Plimbările narcotice prin ermeticele defensive italiene, pasele subatomice inventate, Dumnezeu ştie cum, execuţiile uluitoare din faze fixe şi cele mai crunte, geometrice şi calculate şuturi din istoria fotbalului italian au uimit fotbalul din Peninsula într-un timp extrem de scurt. Chiar şi marele Maradona i-a căzut la picioare: "Simte jocul. E născut pentru fotbal. Dintre el şi Zidane eu rămân cu Pinturicchio".
Când Juve a retrogradat în Serie B, Real Madrid şi Manchester United au încins telefoanele. Fabio Cannavaro, Emerson, Gianluca Zambrotta, Patrick Vieira, Zlatan Ibrahimovic şi Lilian Thuram părăsiseră deja echipa, şi firesc era, ca şi el s-o facă. Cine ar fi refuzat în 2006 Realul Galactic? Păi...el! "Un adevărat gentleman nu-şi părăseşte niciodată Doamna". Căpitanul a rămas, s-a chinuit în Serie B şi a pus umărul la promovarea rapidă în Serie A. A devenit campion mondial cu Italia şi a mai aşteptat 5 ani pentru un nou titlul de campion, dar a fost un om fericit.
Decisiv în câştigarea Ligii Campionilor din '96 şi o îmbrăţişare cât toate golurile din lume
Sezonul 1995-1996 avea să-l ofere definitiv fotbalului pe marele Alessandro del Piero. Juventus avea să triumfe în Uefa Champions League după o finală istorică şi perfect emoţionantă contra celor de la Ajax. Sandro marcase şase goluri în competiţie până la finală de la Roma. N-a mai făcut-o în finală, dar a fost principalul artizan al succesului italienilor.
Juve s-a impus la penalty-uri cu 4-2, după ce scorul fusese egal, 1-1. La acea finală, în tribune s-a aflat toată familia sa. La finalul meciului, oarecum retras, pasager clandestin al propriului geniu, Del Piero a preferat să rămână undeva în spatele camerelor. Momentul era unul istoric, de-o încărcătură uluitoare. În faţă unei asistenţe impresionante, Juve era regina Europei, iar el era sărbătorit drept regele încă nedeclarat al fotbalului european. Din peisaj lipseau totuşi două personaje fundamentale. Marele tunet al dramei istorice şi şoapta care o explică, într-un moment irepresibil de mărturisire. Alex i-a introdus lumii pe amândoi, cu un gest uluitor, izvorât din adâncul unui caracter special.
I-au fost suficiente două minute de natenţie a presei pentru a se apropia de gardurile care despărţeau tribuna oficială de zgura ce delimita gazonul de pe Stadio Olimpico de tribune. Acolo, invitaţii săi, Nelso şi Pierpaolo i-au zâmbit. Înainte să-şi îmbrăţişeze familia, Alessandro s-a îndreptat glonţ spre ei. A fugit precum o făcea în copilărie, în curtea casei sale din San Vendemiano şi, din toate bucuriile lumii, a ales-o pe cea mai frumoasă. Printr-o îmbrăţişare simplă şi neruşinată de propria ei bucurie i-a mulţumit lui Nelso. Apoi lui Pierpaolo. Un tip mântuit, special, un geniu ales şi un caracter extraordinar avea cui să mulţumească. Celor cu care a împărţit în copilărie visuri, şi care părea oarecum jenat că doar el şi-l împlinise. Îmbrăţişările au fost scurte, dar intense şi pline de emoţie. Au curs lacrimi. Unele de bucurie, majoritatea de emoţie. Ce a urmat după, aproape că nici n-a mai contat.
Istoria l-a reţinut pe Alessandro Del Piero drept unul dintre cei mai mari fotbalişti din toate timpurile. Tipul cu execuţii uimitoare, campionul mondial cu glezna fină şi cu o inteligenţă absolut unicată în teren. Super jucătorul care a ales să rămână alături de Juve în Serie B deşi era dorit de marile forţe ale Europei. Decarul căruia i s-a închinat un întreg Estadio Santiago Bernabeu, uimit de lejeritatea cu care el singur a umilit marele Madrid Regal la el acasă.
Jucătorul nepereche care a marcat în toate competiţiile în care a evoluat. Omul care a refuzat retragerea tricoului cu numărul 10 de la Juve, motivând că şi alţi copii, la fel ca el, trebuie să viseze că într-o zi vor purta acest număr pentru bianconeri. Şi, mai presus de toate, fenomenalul său caracter.
Fotbaliştii ca el sunt rari şi ar trebui pomeniţi în fiecare zi. În fotbalul de azi ierarhiile n-au dispărut, iar talentul e tot mai evident. Sportul rege şi-a creat în continuare idoli, dar decizia de sacralizare e dictată cumva de publicitate şi de jocul mediatic excesiv din jurul lor. Toată lumea a devenit vedetă şi toată lumea şi-a pierdut, în aceeaşi clipă, valoarea. Dintr-un astfel de climat a dispărut un fotbalist şi un om fără retuşuri. Numele său este Alessandro "Alex" Del Piero. Astăzi, super fotbalist, retras din activitate.
10 borne incredibile ale legendarului număr 10 Alex Del Piero
- - Jucătorul cu cele mai multe meciuri în istoria cupelor europene pentru Juventus Torino (130 de meciuri)
- - Are cele mai multe goluri decisive în istoria lui Juve (135); Aproape jumătate din golurile sale au fost aşadar decisive!
- - Recordul absolut de prezente în tricoul lui Juventus (705 meciuri)
- - Cel mai bun marcator din istoria clubului Juventus (290 de goluri)
- - Cel mai bun marcator din lovituri libere din toate timpurile în fotbalului italian (52 de goluri, 46 la nivel de club, 6 la echipa naţională)
- - Singurul fotbalist italian din istorie care a marcat minim 10 goluri pe sezon timp de 17 sezoane consecutive
- - 17 trofee câştigate la nivel de club şi echipa naţională printre care titlurile de campion european cu Juventus şi de campion Mondial cu naţională Italiei
- - "Titular" în 11-le All Time al istoriei formaţiei Juventus Torino şi parte din Hall of Fame-ul fotbalului italian
- - Niciun al jucător al lui Juventus nu a evoluat în toată istoria clubului în mai multe meciuri în campionatul talian
- - Al doilea marcator din istoria fotbalului italian după legendarul Silvio Piola
articol de Florin Codreanu
Afla mai multe despre: alessandro del piero, juventus
