”Dacă nu semnaţi acum, vă dă afară”. Cum a fost ”rugat” Mircea Lucescu să se dedice total naţionalei: ”Eram pe plajă şi a venit generalul” | SPECIAL

Mircea Lucescu este din nou selecţionerul României, iar începutul aventurii este cât se poate de optimist. În această ipostază s-a aflat şi cu patru decenii în urmă, dar într-un context diferit. Atunci, pentru a lăsa ”stresul” Corvinul, a fost ”rugat, pe plajă”, să fie un bun doar al echipei naţionale.

A fost odată

”A fost odată ca niciodată” - aşa sună începutul unei poveşti minunate, care te trece prin multe momente captivante şi grozave, te atrage şi te ţine cu sufletul la gură şi îţi garantează că finalul ei este desăvârşit prin excelenţă, că face toţi banii. Aşadar, să începem. 

A fost odată ca niciodată un popor al cărui excelenţă de actualitate în materie de fotbal era etalată de o ”Generaţie de Suflet” admirată pentru cea mai mare performanţă realizată în ultimul aproape sfert de secol.

Dar conducătorul acesteia a decis că e nevoie de o schimbare şi a făcut un pas în spate. Ostaşii cu ”armuri” galbene aveau nevoie de un nou lider care să-i conducă. S-a apelat la ”Rege”, acesta a hotărât că mai bine rămâne în propria sa Academie, lăsându-şi ”moştenitorul” să se descurce singur, fără ajutor suplimentar, din partea sa.

Salvarea a venit din partea ”Înţeleptului”. ”Tu eşti Mircea?” / ”Da-mpărate!”. Cu toate că nu mai avea de foarte mult timp contact direct cu patria-mamă, a zis că e timpul să se întoarcă şi, în mod simbolic, să închidă cercul. Pentru că inima sa bate în trei culori: roşul maniac pentru pasiunea-i de-o viaţă, galbenul ca soarele torid al lui Mexic '70 şi albastrul unui viitor senin.

”Generaţia de Suflet” şi-a pierdut GPS-ul şi a recurs la busolă pentru a învăţa să se orienteze din nou. Şi funcţionează de minune. Dar dacă totul sună prea frumos şi idilic ca să fie adevărat, ei, bine, nu-i aşa. Deoarece această poveste chiar e adevărată, e însăşi realitatea de zi cu zi. În acest caz, viaţa chiar bate povestea.

Lucescu - internaţional, căpitan, selecţioner. Între Corvinul şi naţionala României

Mircea Lucescu a revenit ca selecţioner la naţionala României după o pauză de 38 de ani. După cum bine ştim, a semnat un contract pe doi ani şi are ca obiectiv calificarea la Campionatul Mondial din 2026. Începutul este cum nu se poate mai favorabil şi avem nădejdea că la finalul poveştii vom celebra şi vom flutura tricolorul.

Dar această poveste a sa la echipa naţională are şi o primă parte, care a durat cinci ani şi a avut loc cu aproape 40 de ani în urmă, într-o cu totul altă epocă (1981-1986).

Erau anii 1980-1981 şi se desfăşurau calificările pentru Campionatul Mondial din 1982, din Spania. România încheia pe locul 3 grupa a 4-a preliminară, după Ungaria şi Anglia, dar în faţa Elveţiei şi a Norvegiei. Tricolorii, pregătiţi la acea vreme de Valentin Stănescu, înregistrau următoarele rezultate: 1-1 cu Norvegia (deplasare), 2-1 cu Anglia (acasă), 0-0 cu Anglia (d), 0-1 cu Ungaria (d), 1-0 cu Norvegia (a), 0-0 cu Ungaria (a) şi 1-2 cu Elveţia (a). 

Mai rămânea un ultim meci, cu Elveţia în deplasare, dar soarta naţionalei era deja pecetluită. Ratase deja calificarea la ”El Mundial”. Prin urmare, la începutul lui noiembrie 1981, cel cunoscut drept ”Tinel” sau ”Zimbrul” era demis din funcţia de selecţioner al naţionalei României. În locul său era numit un foarte tânăr la acea vreme Mircea Lucescu, care număra atunci doar de 36 de ani de viaţă.

Căpitan al generaţiei de tricolori care fascina lumea la Mondialul din Mexic '70, Lucescu îşi încheiase cariera de jucător la prima reprezentativă cu doar doi ani şi jumătate înainte, în aprilie 1979, într-un 2-2 cu Spania, după 70 de meciuri şi nouă goluri. Dar aventura sa alături de culorile roşu, galben şi albastru avea să continue la scurt timp după aceea, de această dată în calitate de selecţioner.

Mircea Lucescu a preluat această funcţie la data de 1 noiembrie 1981. Dar, în paralel, antrena şi Corvinul Hunedoara, acolo unde şi-a început incredibila carieră de antrenor, la 28 februarie 1979. Avea numai 33 de ani şi şapte luni atunci, încă juca la echipa din Hunedoara, iar în acea iarnă a trecut şi la conducerea tehnică a acesteia, în locul legendarului Ilie Sabu, fostul mare antrenor de la CCA (devenită ulterior Steaua). 

Era, în acelaşi timp, atât liderul din teren, cât şi principalul de pe bancă al Corvinului. Mircea Lucescu este primul antrenor-jucător din fotbalul românesc, dar şi singurul care a probat, pe deplin, dubla calitate de jucător activ şi antrenor. Această situaţie a durat trei ani, între 1979 şi 1982. După ce a devenit, simultan, şi selecţionerul României, în toamna lui '81, timp de câteva luni de zile, Lucescu a făcut naveta între Bucureşti şi Hunedoara.

În acel an 1979, hunedorenii se zbăteau în subsolul clasamentului, iar tânărul lor antrenor nu a putut evita retrogradarea. Totuşi, revenirea în elita fotbalului românesc s-a realizat în 1980, instantaneu, cât ai zice ”Luce”.

”Am retrogradat cu Corvinul, dar, imediat, anul următor am promovat la distanţă mare. I-am adus pe (n.r. Florea) Dumitrache şi (n.r. Radu) Nunweiller şi cu jucătorii tineri pe care i-am promovat am intrat din nou în Divizia A. Am terminat pe locul 3 şi atunci m-au luat la echipa naţională. Pierduse acasă cu Elveţia şi a ratat calificarea pentru Campionatul Mondial din Spania.

Eram antrenor-jucător la Corvinul, dar câştigam atât de categoric şi m-au chemat la Bucureşti. Ion Alecsandrescu (n.r. zis şi ”Sfinxul”, secretar general FRF) mi-a dat telefon să vin repede la Bucureşti. Partidul nu ierta când erau astfel de ratări. M-au chemat să preiau echipa naţională şi am preluat-o pentru meciul cu Elveţia”, rememora cel care avea să devină, peste ani, unul dintre cei mai importanţi antrenori din istoria fotbalului românesc.

Elveţia, borna fără cusur a lui Lucescu la echipa naţională

Aşadar, debutul lui Mircea Lucescu în funcţia de selecţioner al României s-a produs la 11 noiembrie 1981, într-un 0-0 cu Elveţia, la Berna. Era ultimul meci din calificările pentru Mondialul spaniol, aşa că nu mai conta. Calificarea fusese ratată. Dar era începutul unei aventuri formidabile, prima a lui Lucescu la naţională. ”Am făcut 0-0 pe un teren imposibil, luând jucători de la Corvinul şi de la Craiova. Aşa am plecat de la Hunedoara la echipa naţională”, îşi amintea, într-un podcast, cel devenit ”Il Luce”, despre acel moment.

Despre acel meci, presa vremii titra: ”Un rezultat promiţător pentru fotbalul nostru”, iar cronica semnată de Marius Popescu în ziarul ”Sportul” începea astfel: ”Un pansament pe rana încă deschisă a fotbalului nostru - evident marcat de nereuşitele din această toamnă (n.r. din 1981) ale echipei reprezentative la Bucureşti.

Trebuie să recunoaştem că echipa «inventată» de antrenorul Mircea Lucescu în ultima clipă a depăşit aşteptările, mai ales în ceea ce priveşte angjamentul şi - subliniem - omogenitatea în joc. Important ni se pare că acest final competiţional - în preliminariile CM - al echipei reprezentative poate fi considerat un nou început de drum pentru fotbalul românesc”. Deci, o remiză albă care dădea speranţe ce aveau să fie confirmate ulterior, cu prima calificare a României la un Campionat European.

Ca o ironie a sorţii, Mircea Lucescu a debutat la naţionala României şi ca jucător, şi ca antrenor, culmea, în faţa aceluiaşi adversar, Elveţia. La 2 noiembrie 1966, într-un 4-2 contra elveţienilor, juca pentru prima oară sub tricolor, iar 15 ani mai târziu, la 11 noiembrie 1981, la pomenitul deja 0-0 împotriva Elveţiei, stătea la primul său meci la cârma echipei naţionale.

Lucescu şi ”contractul semnat pe plajă”. Episodul memorabil când a fost ”rugat” să lase Corvinul de tot şi să aibă grijă doar de echipa României

Meciul ”alb” cu Elveţia a fost singurul disputat de România cu Mircea Lucescu în 1981. Anul 1982 a început cu două partide amicale şi cu primul meci oficial din campania de calificare la EURO 1984, în mai, cu Cipru, la Hunedoara, victorie cu 3-1.

Era prima victorie a lui Lucescu la cârma naţionalei într-un meci oficial, dar mai-marii fotbalului românesc nu erau pe deplin mulţumiţi de situaţia echipei reprezentative. Motivul era lesne: voiau pe cineva care este concentrat şi dedicat întru totul naţionalei României, fără să fie ”tulburat” de elemente ”străine”, de afară, care ar ”dăuna” la bunul mers al echipei tuturor românilor. 

Aşa că Mircea Lucescu a fost ”rugat” să lase Corvinul şi să rămână doar cu România. Tot episodul a avut loc pe plajă, la Mamaia. Chiar Mircea Lucescu a povestit cum au stat lucrurile atunci. El nu voia să părăsească definitiv ce clădise la Hunedoara, dar, odată ce ”chemarea naţională” a venit, nu a mai putut da înapoi. A început să privească altfel lucrurile.

”Eu n-aş fi vrut să plec. Contractul l-am semnat pe plajă, la Mamaia, când duceam jucătorii echipei naţionale pe toţi să se bucure împreună. Începusem turneul final, cu meciul de la Hunedoara, am câştigat 3-1 cu Cipru (n.r. în preliminariile EURO 84). Pe urmă, eu am continuat cu Hunedoara să termin campionatul, am dus jucătorii la mare pentru că începeau meciurile din toamnă, jucam imediat cu Suedia. 

Acolo a venit un tip de la Federaţie, cu cravată, la Mamaia, pe plajă şi eram înconjuraţi de jucători. Era generalul Stan. 'Dacă nu semnaţi acum, vă dă afară'. Eram în costum de baie şi, acolo, pe loc am semnat şi el a plecat. M-a rugat şi băieţii au spus şi asta a fost. 

Eu nu voiam să plec, voiam să rămân şi la Hunedoara, şi la echipa naţională. La naţională puteai să ai un insucces, dar eu îl compensam imediat cu victoriile de la Hunedoara”, îşi aducea aminte, peste ani, longevivul antrenor român.

Confirmarea lui Mircea Lucescu drept selecţioner al României era descrisă în felul următor: ”După încheierea campionatului, cu satisfacţia de a-şi vedea împlinită munca de antrenor şi activitatea de jucător la Corvinul Hunedoara prin calificarea echipei, la care a funcţionat patru ani, în Cupa UEFA, Mircea Lucescu a revenit la Bucureşti.

Comitetul Executiv al CNEFS l-a confirmat ieri pe Mircea Lucescu în funcţia de director tehnic al FR Fotbal şi antrenor al echipei naţionale. Tânărul antrenor, în vârstă de 37 de ani (n.r. pe care avea să-i împlinească în curând), cu o activitate de 18 ani ca jucător în Divizia A şi 70 de jocuri în echipa României, se va ocupa acum exclusiv de problemele tehnice ale fotbalului nostru, de toate loturile reprezentative şi, îndeosebi, de echipa naţională.

În numele tuturor iubitorilor de fotbal îi dorim succes deplin în această muncă frumoasă, pasionantă, dar plină de responsabilităţi!”, scria în ziarul Sportul, pagina 3, în prima zi a lunii lui ”Cuptor” din 1982.

• Foto: fragment din Ziarul Sportul. Anunţul despre Mircea Lucescu, în colţul din dreapta, jos

EURO 1984, venim! Am învins şi am lăsat-o acasă pe Italia, campioana mondială!

Absolvit de ”stresul” numit Corvinul Hunedoara, Mircea Lucescu putea pregăti în linişte echipa naţională în calificările pentru turneul final din Franţa. Aruncată în grupa a 5-a preliminară, alături de Italia (campioana mondială la zi!), Suedia, Cehoslovacia şi Cipru, România avea să termine prima, cu o singură înfrângere, şi să se califice miraculos la Europeanul din Franţa, unde participau doar opt echipe (nu ca acum, în 2024 - 24). Să consemneze cu litere mari: Mircea Lucescu a dus România spre prima ei participare din istorie la Campionatul European!

”Ne-am calificat imediat în 1984, la Campionatul European, eliminând Italia, campioana lumii, Cehoslovacia, Suedia, echipe extrem de puternice”, povestea cel care devenea cunoscut încă de atunci drept ”Il Luce”.

Italia câştigase Mondialul spaniol din 1982, la care România nu a participat. Dar asta nu ne-a oprit să o lăsăm acasă pe Squadra şi pe al ei Paolo Rossi pentru EURO 1984. Meciul din Italia s-a jucat pe ”Comunale” din Florenţa şi încheiem cu scor ”alb”. Dacă în deplasare n-am pierdut, acasă am câştigat! 

Pe 16 aprilie '83, pe Naţionalul 23 August din Bucureşti, România avea să învingă Italia, campioana mondială en-titre. Golul era marcat de Boloni, care a şutat năprasnic într-o minge mişcată uşor de Balaci, la o fază fixă. Cu ”Minunea Blondă”, un personaj cheie, ne vom mai întâlni pe parcursul poveştii, dar toate la timpul lor. Cert e că noi mergem în Franţa de pe primul loc, Italia termină pe un modest loc 4, doar în faţa Ciprului.

Aşadar, era 1984, Europeanul din Franţa. Am participat, nu am câştigat vreun meci, dar nu ne-am făcut nici de râs. Faptul că am ajuns acolo, în elita europeană, şi că eram printre cele mai bune opt echipe din Europa, era deja o performanţă în sine! Am remizat cu Spania (1-1) şi am pierdut la limită cu Germania de Vest (1-2) şi Portugalia (0-1). Am terminat pe 4, cu un punct, dar Mircea Lucescu scria deja istorie la echipa naţională a României şi ca selecţioner, după ce o făcuse şi ca jucător.

Dar acel turneu final din Franţa, primul de European al României, avea să rămână în memoria românilor şi cu absenţa marelui Ilie Balaci. V-am zis ce ne vom reîntâlni cu ”Minunea Blondă”. Şi nu e cea din urmă dată. ”La EURO '84 am fost chemat, dar nu m-au mai luat la turneu. Nici nu mi s-a explicat de ce m-a chemat, dacă nu m-au luat. Nu am aflat, niciodată, adevărul!”, afirma Balaci, despre acel moment, într-un pasaj redat în cartea ”100 de ani - Istoria echipei naţionale” (disponibilă şi pe site-ul oficial FRF).

”Îmi pare rău că atunci a trebuit să-l las acasă pe Balaci. Era accidentat încă din februarie (n.r. după intrarea extrem de dură a lui Arezanov, de la Baia Mare). A fost o mare greşeală că s-a operat acasă. L-a operat un doctor din Craiova şi a greşit. Dacă îl duceau în Germania pentru operaţie, eu îl aveam pentru turneul final. Nu era încă pregătit, dar puteam să-l iau să fie cu echipa, cu grupul. Eu am ţinut enorm de mult la el. Cu el, echipa ar fi fost alta”, dezvăluia, peste ani, Lucescu, la EuroCast, de pe canalul de YouTube al Orange Sport, înainte de EURO 2024.

Cum ţi-i creşti, aşa îi ai

Următoarea campanie preliminară era pentru Mondialul mexican din 1986, cunoscut şi ca ”Mondialul lui Maradona”. România nu s-a calificat, după ce a terminat pe locul 3, după Anglia şi Irlanda de Nord, în faţa Finlandei şi a Turciei.

La orizont apărea campania de calificare pentru un nou turneu final, EURO 1988. Primul meci era cu Austria, la 10 septembrie 1986. România învingea cu 4-0 în Ghencea, dar acesta avea să fie ultimul meci al lui Mircea Lucescu în primul său mandat ca selecţioner al echipei naţionale. Locul său era preluat de Emeric Ienei. El îşi continua munca de la Dinamo, pe care o începuse nu de multă vreme (1985-1990).

Dar cum fotbalul are căile sale de a-i răsplăti pe cei care nu-l păcălesc, la o distanţă de 38 de ani fără o zi de la acel moment, Lucescu avea să revină fix în acelaşi loc, în acelaşi context. La 9 septembrie 2024, cu prilejul unui 3-1 cu Lituania, în Liga Naţiunilor, din nou în postura de selecţioner al României, la primul meci pe teren propriu, pe acelaşi teren cadastral al arenei din Ghencea. Că Arena noastră Naţională (fostul ”23 August”) este închiriată pentru alte evenimente, non-sportive.

Aşadar, prima aventură a lui Mircea Lucescu la cârma României a durat cinci ani, perioadă de timp în care şi-a pus decisiv amprenta personală asupra istorie, dezvoltării şi evoluţiei echipei naţionale. Lucescu a venit la prima reprezentativă cu o mentalitate nouă, cu un suflu proaspăt, cu inovaţii video care să faciliteze pregătirea meciurilor, a adversarilor, dar şi cu ”blocul hunedorean”.

În decursul unei jumătăţi de deceniu de reprezentare naţională, Mircea Lucescu i-a adus la Bucureşti şi pe băieţii săi de la Corvinul: ”I-am luat pe cei de acolo (n.r. Hunedoara) pentru că cunoşteau tipul de joc pe care îl ceream eu, mă ascultau, mă ştiau”.

Mircea Rednic, Ioan Andone şi Romulus Gabor bifau primul meci la naţională chiar la debutul lui Lucescu, iar Michael Klein se afla abia la a doua sa partidă în tricolor. Dorin Mateuţ, un alt produs al Corvinului, a debutat şi el la naţională tot sub comanda lui ”Il Luce”, în 1984.

Primul 11 al României la debutul ca selecţioner al lui Mircea Lucescu, în 0-0 cu Elveţia, 11 noiembrie 1981:

• Dumitru Moraru - Mircea Rednic, Costică Ştefănescu (cpt), Gino Iorgulescu, Nelu Stănescu - Aurel Ţicleanu ('82 Ioan Andone), Ionel Augustin, Michael Klein, Ilie Balaci - Romulus Gabor, Mircea Sandu ('90 Ladislau Boloni).

Primul 11 al României la ultimul meci de selecţioner al lui Mircea Lucescu, în 4-0 cu Austria, 10 septembrie 1986:

• Dumitru Moraru – Ştefan Iovan, Adrian Bumbescu, Miodrag Belodedici, Mircea Rednic – Dorin Mateuţ ('72 Ilie Balaci), Ladislau Boloni (cpt), Michael Klein, Gică Hagi – Rodion Cămătaru, Victor Piţurcă ('46 Marius Lăcătuş).

Deci, în cele două echipe de start alcătuite la o diferenţă de cinci ani apar cinci nume: Dumitru Moraru, Mircea Rednic, Michael Klein, Ilie Balaci şi Ladislau Boloni. Pe lângă aceştia, îl mai punem la socoteală şi pe Ioan Andone, care a fost pe bancă la meciul cu Austria. De unde şi continuitatea şi omogenitatea pe care Mircea Lucescu le-a adus şi le-a implementat în perioada sa de la echipa naţională.

Meciul cu Austria avea să fie nu doar ultimul al lui Mircea Lucescu în calitate de selecţioner, ci şi ultimul al lui ”Minunii Blonde” Ilie Balaci în tricoul tricolor. Amândoi părăseau atunci, aşadar, umăr la umăr, prima reprezentativă. Două personalităţi uriaşe ale fotbalului românesc.

”Corviniştii” Mircea Rednic, Ioan Andone, Michael Klein şi Romulus Gabor au făcut parte din lotul României la EURO 1984, iar primii trei s-au regăsit şi în lotul lui Emeric Ienei la ”Coppa del Mondo" Italia '90.

Rednic (83 de meciuri, două goluri), Andone (55/2), Gabor (35/2), Klein (93/5) şi Mateuţ (59/11) sunt o parte din copiii săi de suflet. Dar nu doar ei. Mai sunt şi alţi jucătorii cărora le-a influenţat decisiv carierele, cel puţin la echipa naţională: Hagi (125/35), Lăcătuş (84/13), Belodedici (55/5), Balint (34/14), Gino Iorgulescu (49/3). Aceştia, şi nu numai, îi sunt veşnic recunoscători.

Despre jucătorii care i-au trecut prin mână şi le-a influenţat, schimbat, modelat carierele, vieţile, destinele,  Lucescu zice ”e meritul lor”. De aceea este ”Il Luce”, un domn! Şi vrea să le insufle această mentalitate şi noilor generaţii, cei care sunt copiii de azi şi adulţii de mâine: ”În toată cariera mea, eu am avut răbdare cu jucătorii tineri. Nici nu poţi să-i grăbeşti foarte mult”.

În perioada 1981-1986, Mircea Lucescu a pregătit echipa naţională în 60 meciuri şi a lăsat în spate o ”zestre” de 26 de victorii, 19 egaluri şi 15 înfrângeri. Un aspect interesant este că din cele 60 de meciuri ale primului său mandat, 39 au fost partide amicale.

Cine n-are bătrâni, să facă rost de ei

Acum, în 2024, după 38 de ani, Mircea Lucescu se află din nou la cârma naţionalei României. A preluat-o după un European foarte bun făcut în Germania sub comanda lui Edi Iordănescu, care a creat o bază solidă, pe care se poate construi ceva sănătos, strălucitor, de lungă durată.

Aici intervine priceperea, iscusinţa, măiestria, liniştea şi experienţa unui Mircea Lucescu ajuns la venerabila vârstă de 79 de ani. Dar are aceeaşi energie ca la 36, atunci când prelua pentru prima dată frâiele primei reprezentative a ţării sale, a ţării noastre. Pentru Lucescu, vârsta-i chiar că doar un număr. El e dovada noastră vie că nu contează anii pe care-i ai în bulentin, ci doar cum te simţi.

Obiectivul pe care acum i l-a cerut un popor întreg şi i l-a setat Răzvan Burleanu este cel de a califica naţionala României la Campionatul Mondial din 2026, competiţie unde nu a mai fost din 1998. Unii (wink!) nici nu erau născuţi când România participa la ultimul Mondial, cel de la finalul mileniului trecut.

În 2024, la 26 de ani distanţă de la acel moment, celui devenit ”Il Luce” i-a revenit sarcina, responsabilitatea, plăcerea, spuneţi-i cum doriţi, să facă ceea ce ştie cel mai bine: istorie! În cazul de faţă, o calificare istorică la un turneu final. Aşa cum a reuşit cu prima sa generaţie, incredibilul EURO 1984. Şi noua generaţie, cea care nu a apucat să-i vadă pe tricolori jucând pe cea mai înaltă scenă fotbalistică, vrea să aibă parte de nopţile americane, de acele nopţi americane! Să aibă ce povesti. America 2026 este şansa lor, a celor noi.

Dacă Mircea Lucescu va duce România la Mondialul american din 2026, atunci va deveni cel mai în vârstă selecţioner din istoria ilustrei competiţii. La data începerii turneului final din 2026, ”Il Luce” va avea 80 de ani şi 317 zile. Momentan, recordul este deţinut de neamţul Otto Rehhagel, care antrena Grecia la Mondialul african din 2010, la vârsta de 71 de ani şi 317 zile.

Podiumul este completat de legendarul Oscar Washington Tabarez, care a fost selecţionerul Uruguay-ului inclusiv în 2018, la 71 de ani şi 125 de zile, şi de Louis Van Gaal, care era pe banca Olandei la Campionatul Mondial din Qatar, la 71 de ani şi 109 zile. Să sperăm că olandezul va coborî pe locul 4.

Afla mai multe despre: mircea lucescu, echipa nationala, romania, euro, stranieri, selectioner